Thursday, December 11, 2008

Nici nu stiu cum sa ii zic...

N-am pomenit niciodata despre oamenii din biroul asta unde lucrez (nu e locul meu de munca, e dept de Research al unei firme unde fac eu proiectul pentru scoala).
Well, suntem intr-un open space, cam 15 oameni si mult mai multe birouri.
De cand am venit aici am remarcat linistea deplina... oameni care nu interactionau unii cu altii decat in cazuri de 'forta majora'. De asemenea, am observat ca in pauzele de masa nu se intampla la fel ca acasa: oamenii pleaca separat sa manance, nu se intreaba unul pe altul daca vor ceva de jos, daca vor sa manance impreuna, daca, daca, daca, you know, that little chat care te face sa te simti o parte din colectivitate. La inceput am observat atenta ce se intampla, dar apoi m-am simtit izolata intr-o mana de oameni care traiesc si ei izolati. Unul singur parea altfel decat ei, un irakian stabilit aici de cativa ani. El a devenit un bun prieten intre timp. AAA, a mai fost o bulgaroaica, dar ea a plecat (a se citi a fost pusa pe liber, intrucat avea salariul prea mare pentru cheltuielile firmei - si dupa 17 ani petrecuti in firma, s-a hotarat ca este timpul sa fie rasplatita cu o concediere, locul eliberat urmand sa fie ocupat de cineva cu pretentii salariale ceva mai scazute, daca nu cumva juniorale).
Sa revin: amicul meu din irak era singurul caruia nu i se parea normal ce se intampla aici - lipsa de comunicare, individualismul, faptul ca nu mananca impreuna la pranz, ca atunci cand unul are ceva dulce nu imparte nimic cu nimeni..
Eu am fost atunci hotarata sa schimb aceasta atitudine asa ca am inceput exact ca acasa, sa intreb de cate ori ieseam afara daca vrea cineva ceva de jos. Se uitau mirati la mine si nimeni nu a vrut niciodata nimic. Apoi de cate ori imi cumparam mie ceva (biscuiti, ciocolata, portocale, struguri, WHATEVER), ma duceam eu sa le ofer, treceam pe la biroul fiecaruia. Unii luau, altii refuzau politicos, altii se uitau stramb la mine..
Pana la un moment dat, cand in locul bulgaroaicei a aparut un italian. Baiatul, ca noi, europenii: a inceput cu aceleasi intrebari: mergem la masa? si a inceput organizarea: marti la 12:00 mergem la japonezi, joi la 13:00 mergem la chinezi, si tot asa, pt o buna bucata de timp, sa incercam sa formam habit-urile. well... cat credeti ca a tinut toata incercarea? vreo cateva saptamani, s-a declarat un esec asa ca fiecare pleaca in continuare sa manance singur pe unde apuca.
Azi am avut biscuiti - Biskrem - i-am gasit la magazinul turcesc si mi-am facut super provizii. I-am desfacut si primul instinct a fost sa ii impart si celorlalti din birou. Dar pentru prima data, m-am abtinut. Stiu, e Craciunul, trebuie sa fim mai darnici, mai generosi, mai buni, dar gandul meu a fost: ce folos? Mereu dau doar eu, asta nu aduce nici o schimbare, oamenii acestia vor fi pentru totdeauna ceea ce sunt. Asa ca mi-am savurat singura intreg pachetul de biscuiti. Si guess what: ma simt foarte bine!

2 comments:

Iulia said...

mda... nu stiu daca e musai mai bine ca ei sau ca noi...
ma bucur insa ca te simti bine...
ah, si ce pofta de ceva dulce mi-ai facut :D

LiaLia said...

Noi suntem 7 muieri (3 departamente) intr-un birou de 5/4. Miiic si inghesuit. Toata lumea vorbeste, toata lumea rade, e o nebunie greu de imaginat :))) Dar nu mi-as vedea orele la job altfel :)